La 11 noiembrie 1995 trecea la Hristos, liderul PNŢCD Corneliu Coposu.
A urmat studii juridice și economice la Universitatea din Cluj, în perioada 1930-1934. Aobținut un doctorat în drept.
După terminarea studiilor, a colaborat cu ziarul clujean “România Nouă”, “Mesajul” (Zalău), oficiosul Bisericii Române Unite cu Roma, ziarul “Unirea” din Blaj.
A devenit membru și președinte al Organizației Tineretului Universitar al PNȚ Cluj, în 1935. A deținut această funcție până în 1937, an în care a devenit secretar personal al lui Iuliu Maniu, însoțindu-l, în perioada 1937-1940 în misiunile sale politice. În 1940 a devenit secretar politic al lui Iuliu Maniu, iar în 1945, președinte al filialei PNȚ Sălaj.
După 1940, a colaborat cu o serie de publicații precum: “Ardealul”, “Zorile”, “Dacia”, “Șantier”, “Curentul”, “Cuvântul Liber”, “Dreptatea”, scrie site-ul corneliu-coposu.ro.
În 1942 s-a căsătorit cu Arlette Marcovici, fiica generalului Marcovici. Arlette Coposu a făcut închisoare între 1950 și 1964 și a murit în 1965.
În 1945 a fost ales președinte al filialei Sălaj a PNȚ, în anul următor devenind secretar general adjunct al aceluiași partid și secretar al Delegației Permanente (1946-1947).
A fost arestat, la 14 iulie 1947, însă până în 1956 a fost ținut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 a fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru “înaltă trădare a clasei muncitoare și crimă contra reformelor sociale”, fiindu-i confiscată averea. A executat 17 ani și jumătate de închisoare, dintre care opt ani a fost în izolare totală. A fost eliberat în 1962, după ce a trecut prin 12 închisori, inclusiv coloniile de muncă de la Canal-Poarta Albă și Capul Midia. Din 1962 până în 1964, a avut regim de domiciliu forțat în localitatea Rubla, din Bărăgan.
Revenit în Capitală, a fost ținut sub urmărire permanentă și chemat de mai multe ori la Securitate. A lucrat ca muncitor necalificat pe șantierele de construcții, fiind angajat la Întreprinderea de Construcții Montaj București, atelierul de tâmplărie mecanică.
În noaptea dinspre 22 spre 23 decembrie 1989, a anunțat reintrarea în viața publică a PNȚ, sub denumirea de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD). A fost numit, de grupul de refacere a partidului, președinte al PNȚCD până la primul Congres din 27-29 septembrie 1991, în cadrul căruia a fost ales președinte. În 1992, a fost ales senator de București, pe listele PNȚCD. A rămas președintele PNȚCD până la moarte.
A fost unul dintre inițiatorii Convenției Democrate Române (CDR), alianță creată în 1992 cu scopul de a face opoziție guvernării de stânga, conduse de Ion Iliescu. În acest sens, în intervalul iunie 1992-noiembrie 1993, a fost președinte al Comitetului Executiv al CDR.
La jumătatea lunii iunie 1994 a plecat în Germania pentru tratamentul unei boli de plămâni, fiind supus și unei operații chirurgicale. A revenit în București, la 18 noiembrie 1994, reluându-și activitatea de președinte al PNȚCD și de senator. A murit un an mai târziu, la 11 noiembrie 1995, la București.
A fost autor al mai multor volume, dintre care amintim: “Țara Sălajului” (1944), “Ungaria ne cere pământul” (1940), “Retrospective electorale”, “Politica răsăriteană a României. Iuliu Maniu în fața istoriei” (în colab., 1993), “Din gândirea creștin-democrată românească” (în colab., 1995).
A fost membru al Asociației Oamenilor de Știință din România, membru al Asociației de Istorie Comparativă și Drept și membru în Consiliul Uniunii Europene Creștin-Democrate (1992).
La 6 octombrie 1995, Corneliu Coposu a primit, la sediul Ambasadei Franței la București, cea mai înaltă distincție acordată de Republica Franceză cetățenilor străini, cea de Ofițer al Legiunii de Onoare.
În prezent, numeroase locuri publice poartă numele omului politic. În centrul Capitalei, lângă Biserica Kretzulescu din București, a fost dezvelit, în iunie 1996, un monument în amintirea lui Corneliu Coposu.
