Românii par să se fi împăcat cu gândul că sunt conduşi de oligarhie. Ultimele evoluţii electorale demonstrează că oligarhii noştri nu mai acţionează unitar (doar sunt şi ei români!) şi că raporturile de forţă din interiorul oligarhiei s-au răsturnat. Dacă la început serviciile hotărau cine să fie preşedinte şi cine (dintre cei trimişi sub acoperire în „civilie") să se îmbogăţească cu banul public, astăzi cei „din afară", cei cu bani, îşi promovează oamenii în servicii, în instituţiile statului şi la Cotroceni. Ca şi clasa politică, oligarhii se împart în funcţie de atitudinea faţă de preşedinte. Cei care au trăit bine în spatele lui Adrian Năstase sunt majoritari şi sunt împotriva lui Băsescu.

Sistemul ticăloşit nu trage cu praştia după bătrâni, ci fură în mod organizat banul public. De fapt, sintagma defineşte oligarhia care s-a articulat, cu iuţeala fulgerului, imediat după prăbuşirea comunismului, din doi părinţi odioşi: partidul comunist şi Securitatea care l-a ţinut la putere. Carne din carnea lor, sânge din sângele lor, spirit din spiritul lor, oligarhii noştri nu puteau să aibă alte apucături decât cele moştenite în virtutea unei eredităţi atât de încărcate. Serviciile succesoare fostei Securităţi i-au asigurat infrastructura, iar când afirm acest lucru nu mă refer doar la ofiţerii activi, ci - în egală măsură - şi la cei acoperiţi.

In mod evident, preşedintele este „jucător". Încă nu ştim dacă joacă şi câştigă, dar, în tot cazul, a reuşit să împartă clasa noastră politică în două: pro şi contra Băsescu. Astăzi, nimic altceva nu mai contează! Nici doctrinele, nici programele şi nu există interes superior celui de a-l răstigni cu orice preţ, ori - dimpotrivă - de a-l apăra pe marinel. Fără efecte asupra protagoniştilor, care par să ţină la tăvăleală, confruntarea scârbeşte electoratul, demobilizându-l, şi are consecinţe dezastruoase asupra imaginii ţării în exterior. Dar cui îi pasă? Preşedintele continuă să arunce mingi în teren, iar ceilalţi se simt obligaţi să alerge după ele. Traian Băsescu face agenda politică în România.

Articol apărut în FOAIA TRANSILVANĂ din data de 4 octombrie 2007

Guvernele României postdecembriste nu au avut proiect, pentru că nu au avut viziune. Obiectivul prioritar a părut a fi menţinerea la putere, mai degrabă pentru prelungirea privilegiilor pe care aceasta le oferă, decât din preocupare pentru promovarea interesului naţional.

Articol apărut în FOAIA TRANSILVANĂ din data de 13 septembrie 2007

Vacanţa s-a sfârşit! Back in business! Semnalul a fost dat de o tranzacţie răsunătoare: Dinu Patriciu a vândut 75% din acţiunile grupului Rompetrol Holding pentru suma de 2,7 miliarde dolari, ceea ce înseamnă că valoarea de piaţă a întregului grup este de 3,6 miliarde dolari.

Articol apărut în FOAIA TRANSILVANĂ din data de 23 august 2007

Economia naţională este în pericol! Începe să se audă zăngănitul „armelor" care pot pune capăt unei perioade de creştere destul de îndelungată pentru a provoca euforia guvernanţilor. Or, se ştie, euforia adoarme vigilenţa şi întunecă raţiunea; iar somnul raţiunii...

Pericolul nu vine de la dl Geoană, care, exact ca Emil Constantinescu pe vremuri, pentru a părea mai bărbat, a studiat limbajul gesturilor şi-şi drege glasul înainte de a căsca gura. Pericolul vine din America.

Articol apărut în FOAIA TRANSILVANĂ din data de 9 august 2007 şi preluat de BURSA din 13 august 2007

Din păcate, zicala din titlu nu este vorbă-n vânt. De prea multe ori moartea unui conducător a provocat doar înlocuirea persoanei, nu şi ameliorarea sistemului. Lucrurile par să se întâmple la fel şi acum, după moartea Prea Fericitului Teoctist, întâi stătătorul Bisericii Ortodoxe Române (BOR), deşi pentru precaritatea morală a societăţii româneşti Biserica este - în bună măsură - şi responsabilă şi vinovată.

Motto: Deştepţii învaţă din greşelile altora, în timp ce proştii, nici dintr-ale lor.

Îmi amintesc frustrarea lui Mugur Isărescu, guvernatorul peren al Băncii Naţionale a României, când, în anul 2000, fiind şi prim ministru, a făcut o comparaţie între România şi Ungaria. Ungaria, care avea deficite cu mult mai mari decât România, le gestiona cu uşurinţă, deoarece investiţiile străine explodaseră şi aduceau devizele necesare. În acelaşi timp, el trebuia să facă o echilibristică periculoasă cu finanţele ţării, din cauza intrărilor nesemnificative de capitaluri străine. Chiar dacă astăzi situaţia s-a inversat, România se confruntă cu riscuri majore.

Articol apărut în ziarul BURSA, din data de 23 aprilie 2007

La începutul anului 1990, statul român deţinea, prin intermediul Întreprinderii de Exoploatare a Flotei Maritime NAVROM Constanţa, 310 nave din toate categoriile, iar alte 70 de nave erau în diferite faze de execuţie în şantierele navale. Din punct de vedere cantitativ, flota noastră era pe locul nouă la nivel mondial. În ceea ce priveşte calitatea, lucrurile stăteau însă rău, fapt recunoscut chiar şi în Raportul privind starea tehnică a navelor flotei maritime, prezentat în Biroul Executiv al Consiliului de Miniştri, la data de 10 octombrie 1989, când guvernul era comunist, iar premier era Constantin Dăscălescu.

Articol apărut în ziarul BURSA, din data de 15 mai 2007