Începuturile Partidului Naţional Român (PNR) le regăsim în istoria românilor transilvăneni, în lupta pentru drepturile lor legitime. Principiile pe care avea să fie mai târziu zidit PNR au fost enunţate de către Simion Bărnuţiu la Blaj.

La 5-17 mai 1848, Adunarea Naţională de la Blaj a votat programul politic în 16 "punturi" al poporului român din Transilvania care a stat la baza programului Partidului Naţional Român, întemeiat mai târziu. Câteva dintre aceste "punturi" sunt:

• libertatea, egalitatea şi independenţa naţională;
• independenţa bisericilor;
• libertatea industrială şi comercială;
• desfiinţarea dajdiei asupra vitelor;
• desfiinţarea dijmei asupra metalelor;
• desfiinţarea cenzurii vorbitului şi scrisului;
• asigurarea libertăţii personale;
• înfiinţarea gărzilor româneşti;
• comisii pentru hotărnicirea proprietăţilor;
• dotarea clerului român;
• înfiinţarea de şcoli româneşti de toate gradele;
• desfiinţarea privilegiilor;
• constitutie nouă;
• cauza unirii Transilvaniei este de competenţa românilor;

Nevoia de închegare a unui partid cu caracter românesc a fost impusă de încorporarea Transilvaniei la Ungaria, după constituirea monarhiei bicefale.

Partidul Naţional Român din Transilvania, exponent al tradiţionalei lupte naţionale, s-a constituit în anul 1869.

La 26 ianuarie-7 februarie, fruntaşii politici ai românilor bănăţeni adunaţi la Timişoara într-o conferinţă au întemeiat Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, au hotărât să participe "activ" la viaţa politică şi au ales în fruntea lor pe Alexandru Mocioni.

La 23-24 februarie / 7-8 martie s-a ţinut la Miercurea Sibiului o conferinţă naţională a fruntaşilor politici ai românilor din Transilvania, în cursul căreia s-a constituit Partidul Naţional Român din Transilvania, sub conducerea lui Ilie Măcelariu, şi s-a adoptat "pasivismul" ca tactică politică, urmând ca partidul să se abţină de a participa la lupta politică inegală din Austro-Ungaria.

La 30 aprilie-2 mai / 12-14 mai 1881, cercurile electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, întrunite la Sibiu, au hotărât unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional Român din Transilvania într-un singur partid sub numele de Partidul Naţional Român din Transilvania, care a proclamat ca tactică de luptă politica "activismul" şi care a inclus în program următoarele puncte principale:

• lupta pentru recâştigarea autonomiei Transilvaniei;
• dreptul de a folosi limba româna în administraţie şi justiţie, în toate regiunile locuite de români;
• revizuirea legii naţionalităţilor;
• lărgirea drepturilor de vot;

George Bariţiu a fost însărcinat de conferinţă cu redactarea unui memoriu despre situaţia românilor din monarhia habsburgică sub aspect social, politic, economic şi cultural, precum şi despre doleanţele lor.

În zilele de 8-9 ianuarie / 20-21 ianuarie 1892, fruntaşii Partidului Naţional Român s-au întrunit într-o conferinţă extraordinară la Sibiu, alegând ca preşedinte al partidului pe dr. Ioan Raţiu. S-a hotărât totodata elaborarea unui "Memorandum" al românilor, adresat împăratului de la Viena.

"Memorandumul" a susţinut revendicările românilor din imperiu şi a denunţat politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta.

La 28 mai / 9 iunie 1892, o delegaţie compusă din 300 de intelectuali, negustori, meseriaşi şi muncitori, în frunte cu conducatorii PNR, a sosit la Viena pentru a prezenta împăratului "Memorandumul" semnat de dr. Ioan Raţiu (preşedinte), Gheorghe Pop de Băseşti şi Eugen Brote (vicepreşedinti), dr. Vasile Lucaciu (secretar general), Iuliu Coroianu (referent), Septimiu Albini (secretar). Împaratul a refuzat să primească delegaţia şi a trimis "Memorandumul" guvernului ungar. Semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată.

Conferinţa PNR (Sibiu, 23-24 iulie 1893) a adoptat în unanimitate o rezoluţie de solidaritate cu conţinutul "Memorandumului" şi a protestat împotriva procesului intentat conducătorilor partidului.

Între 25 aprilie - 25 mai 1894, s-a desfăşurat la Cluj "procesul memorandiştilor". Membrii Comitetului Central al PNR, în număr de 14, în frunte cu Ioan Raţiu, au fost condamnaţi la închisoare. La 16/28 iulie 1894 guvernatorul ungar a interzis activitatea Partidului Naţional Român, invocând drept pretext lipsa unui statut şi existenţa unor legături cu elemente din străinătate.

Răsunetul internaţional, favorabil "memorandiştilor" a făcut ca împăratul Franz Joseph să hotărască amnistierea acestora.

În comitetul de conducere al partidului s-au purtat repetate discuţii contradictorii privitoare la tactica de "pasivitate" pe care tineretul, în frunte cu Iuliu Maniu, Alexandru Vaida, Octavian Goga, Sever Bocu, s.a., a început să o combată, dar care a fost menţinută în continuare.

În aprilie 1902 a fost ales Gheorghe Pop de Băseşti ca preşedinte al PNR, în urma morţii lui Ioan Raţiu.

La 10 / 23 ianuarie 1905 s-a ţinut un congres la Sibiu în care a fost ales un nou Comitet Executiv. A fost abandonată tactica "pasivismului", fiind adoptată cea a luptei parlamentare ("activismul"). S-au introdus în program noi revendicări naţionale şi sociale de natură să atragă simpatia maselor şi să le mobilizeze în lupta politică pentru:

• recunoaşterea individualităţii politice a poporului român şi asigurarea dezvoltării lui etnice şi constituţionale;
• aplicarea în practică a legii cu privire la egala îndreptăţire a naţionalităţilor, prin folosirea limbii materne în administraţie, justiţie şi şcoli;
• autonomia deplină a confesiunilor şi cultelor;
• alegerea funcţionarilor din rândurile populaţiei;
• vot universal, egal şi secret;
• garantarea dreptului de întrunire şi organizare;
• libertatea presei, culturii şi învăţământului;
• împroprietărirea ţăranilor prin vinderea în parcele a moşiilor statului, în condiţii avantajoase;
• reducerea impozitelor pentru pământ şi introducerea contribuţiei progresive după venit;

în baza acestui program, fruntaşii partidului au candidat în alegerile din 1905, când au fost aleşi 8 deputaţi români, iar în 1906 au obţinut 15 locuri de deputaţi în parlament printre care Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida.

În toamna anului 1908, proiectul de modificare a legii electorale, prin aplicarea căruia ar fi rezultat reducerea numărului alegătorilor români (sub 48.000), a provocat largi proteste şi manifestaţii la Arad, Braşov, Timişoara, Deva, Lugoj şi Sibiu.

În a doua jumătate a anului 1911 s-au produs din nou largi demonstraţii pentru drepturile şi libertăţile democratice (la Lugoj, Mediaş, Arad, Sibiu, Baia-Mare, Braşov, Orăştie), provocate de sporirea cheltuielilor militare.

În prejma războiului atât Viena cât şi Budapesta urmăresc instaurarea unei atmosfere de destindere interetnică. S-au iniţiat tratative începute de guvernul Lukács (1912) şi continuate de contele Tisza (1913-1914) cu Partidul Naţional Român. În urma şedintei lărgite din 17 februarie 1914 a Comitetului Executiv al PNR (36 membri şi 100 reprezentanţi ai comitatelor) ca urmare a totalei lipse de înţelegere a oficialităţilor maghiare, tratativele au fost întrerupte. Linia intransigentă a românilor radicali a fost reprezentată de Iuliu Maniu.

Războiul se apropia de sfârşit. Perioada critică pentru puterile aliate fusese depăşită. Armata austro-ungară intrase în descompunere. În Viena domnea dezordinea. În întreg imperiul naţiunile subjugate îşi cereau dreptul la o existenţă liberă şi civilizată.

Ofiţerul (de rezervă) de artilerie Iuliu Maniu, practic dezertor de pe front, s-a hotărât să întreprindă un act temerar pentru a marca un pas spre independenţa românilor din Transilvania. S-a prezentat la Ministerul Armatei din Viena, cerând să fie primit de ministrul de razboi, generalul de armată Steiner. Maniu a solicitat, în calitatea de reprezentant pentru problemele militare şi interne ale PNR, să i se pună la dispoziţie un sediu în minister. În urma unor consultări cu ministrul de interne şi primul ministru, generalul Steiner s-a văzut nevoit să satisfacă cererea lui Maniu şi să-i acorde o aripă a clădirii, cu condiţia ca trupele româneşti să asigure ordinea în Viena, care ajunse pradă anarhiei.

Cu ajutorul generalilor Boeriu şi Moga, Maniu a organizat o armată a românilor din Transilvania din efectivele de ostaşi români care dezertaseră din unităţile austro-ungare.

Ca urmare a şedinţei din 12 octombrie 1918 a Comitetului Executiv al PNR ţinută în casa lui Aurel Lazăr din Arad, la care au participat Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop şi Ioan Suciu, Alexandru Vaida a rostit la 18 octombrie 1918 în Parlamentul de la Budapesta: Declaraţia de autodeterminare a românilor din imperiul habsburgic, în conformitate cu principiul autodeterminării şi cu cel al egalităţii în drepturi pentru toate naţiunile, principii promovate de Thomas Woodrow Wilson, preşedintele SUA (1913-1921).

În urma comunicării cu caracter de ultimatum a Consiliului Naţional Român, s-au ţinut la Arad între 13 şi 15 noiembrie 1918, după semnarea armistiţiului, tratative între reprezentanţii guvernului Károly asistaţi de delegaţi ai Consiliului Naţional Maghiar, acceptaţi de partea română numai în calitate de observatori, şi delegaţii Consiliului Naţional Român şi ai Partidului Social-Democrat (secţia română din Transilvania), precum şi delegaţi ai Consiliului Naţional German. Delegaţia maghiară a făcut concesii substanţiale, dar a încercat cu orice preţ să menţină suveranitatea Ungariei asupra Transilvaniei. După respingerea celei de a doua propuneri maghiare, la întrebarea deschisă a lui Jászi Ce vor românii?. Iuliu Maniu a răspuns: Teljes elszakadast (completa despărţire).

După eşuarea acestor tratative, CNR a hotărât convocarea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, la 1 decembrie 1918.

La 1 decembrie 1918, în casina militară Alba-Iulia s-au întâlnit 1.228 delegaţi din cele patru unghiuri ale ţării, din care 628 deputaţi ai cercurilor electorale româneşti din Transilvania şi Banat, restul fiind reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale, culturale, religioase, pedagogice, ai gărzilor naţionale, muncitorilor, femeilor, studenţilor. În cetate şi pe platoul din jur, peste 100.000 de români uniţi în suflet şi simţiri au înfăptuit visul de secole al naţiunii: Unirea cu România.

În numele Consiliului Naţional Român, Ştefan Cicio Pop a deschis adunarea, după care Ioan Suciu a prezentat raportul Comisiei de validare, iar Vasile Goldiş a citit Rezoluţia Unirii.

Adunarea a proclamat Unirea în entuziasmul mulţimii. Adunarea naţională a stabilit ulterior Marele Sfat Naţional compus din 200 de membri aleşi şi 50 de membrii cooptaţi. La 2 decembrie 1918, Marele Sfat a ales prima formaţie de conducere româneasca a Transilvaniei, Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu.

În expunerea sa, Maniu a fundamentat juridic actul unirii şi a înlăturat îndoielile privind politica naţionalităţilor, magistral sintetizată în cuvintele "...Nu vrem să devenim din asupriţi asupritori".

Consiliul Dirigent a Funcţionat la Sibiu de la 2 decembrie 1918 până la 10 aprilie 1920, exercitând puterea în perioada de tranziţie, a adoptat măsurile cele mai indicate menite să ducă la integrarea Transilvaniei în România.

La 14 decembrie 1918, Consiliul Dirigent a publicat în "Gazeta Oficială" un manifest din care se desprinde mai presus chiar decât sentimentul naţional, nazuinţa către universalitate: "Învierea acestui neam la viaţă liberă şi rodnică pentru umanitate" şi "Numai în acest fel va putea poporul român să păşească pe un drum ascendent şi să contribuie la progresul civilizaţiei".

Primul act de integrare a fost trimiterea în guvernul central de la Bucureşti a trei reprezentanţi ai Transilvaniei: Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida Voevod şi Vasile Goldiş, ca urmare, Consiliul Dirigent a desfiinţat resorturile siguranţei, afacerilor străine şi propagandei. La Ministerul Instrucţiunii Publice a fost numit ulterior Valeriu Branişte în locul lui Vasile Goldiş.

Misiunea Consiliului Dirigent nu a fost deloc uşoară deoarece, alături de prevederile programatice ale Partidului Naţional Român pe care era chemat să le aplice, trebuia să ţină cont şi de legislaţia reformatoare în curs de elaborare la Bucureşti. La 19 iulie 1919, Consiliul Dirigent a convocat Marele Sfat Naţional care, după ce a cooptat 47 de membri reprezentativi, a discutat şi votat legea electorală (1-6 august 1919). Principiile democratice din programul PNR şi din declaraţia de la Alba-Iulia privind dreptul de vot al femeilor nu au fost legiferate, pentru a se respecta prevederile legii electorale din Vechiul Regat.

La 12 august 1919, Marele Sfat a aprobat legea agrară (sancţionată şi promulgată la 10 septembrie), care a limitat proprietatea personală la 500 jugăre (288 ha). S-a adoptat, în completare, proiectul de lege pentru înfiinţarea Băncii Agrare, în sprijinul acţiunii de împroprietărire.

Dupa normalizarea situaţiei, câteva fracţiuni de mică importanţă s-au desprins de PNR: Partidul Armoniei Sociale, al grupării Amos Frâncu (transformat în Partidul Naţional Radical-Ţărănesc-Muncitoresc, în 1920) şi Legiunea Moţilor, cu Ion Rusu-Abrudeanu. Respectivele fracţiuni au fost asimilate ulterior de partidele din vechea Românie.

În situaţia politică existentă PNR şi-a reconsiderat programul, înlăturând particularităţile regionale şi introducând două elemente fundamentale: "desăvârşirea unităţii naţionale" şi "dreptatea socială".

În alegerile parlamentare de la începutul lunii noiembrie 1919, PNR a obţinut 169 de mandate din 205 atribuite Transilvaniei (numărul total al deputaţilor în întreaga ţară era de 568).

La 25 noiembrie 1919 s-a constituit "Blocul Parlamentar" al reprezentanţilor mai multor partide: Partidul Naţional Român, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga. S-a format un comitet de conducere din care au făcut parte: I. Maniu, Al. Vaida Voevod, V. Goldiţ, Şt. Cicio Pop, Paul Bujor, I. Borcea, Ion Mihalache, I. Inculeţ, Pantelimon Halippa, N. Iorga, s.a.. S-a elaborat şi programul noului guvern constituit la 1 decembrie 1919, sub preşedinţia lui Alexandru Vaida Voevod.

Componenţa eterogenă a guvernului a generat frământări şi restructurări care nu i-au permis să promoveze reforme importante, cu excepţia celor privitoare la perfectarea Unirii, deşi a pregătit aproape 90 de proiecte de legi (reforma agrară, reorganizarea jandarmeriei, legea chiriilor, etc.).

Reţinerea Suveranului în acceptarea proiectului de lege privind împroprietărirea ţăranilor a determinat demisia, la 13 martie 1920 a întregului cabinet Vaida.

Guvernul Averescu a hotărât dizolvarea Consiliului Dirigent (2 aprilie 1920). Au urmat unele dezertări din PNR (29 de membri marcanţi).

La 24 aprilie 1920 a fost convocat Congresul partidului la Alba-Iulia, la care au fost invitaţi şi reprezentanţi ai partidelor fostului "Bloc" grupate în "Federaţia Democraţiei Naţionale Sociale", în ideea unor viitoare unificări. S-a redactat Programul Partidului.

Alegerile desfăşurate "în forţă" de Partidul Poporului (la guvern) au condus la înfrângerea PNR (3 iulie 1920), care a caştigat doar 23 mandate din 121 candidaturi.

Consfătuirea "Comitetului celor 100", ţinută în 26-27 mai la Cluj, a hotărât menţinerea organizării existente, dar a autorizat Comitetul Executiv să ducă tratative de fuziune cu alte partide cu vederi politice apropiate.

La 18 septembrie 1921 s-a ţinut o mare adunare la Alba-Iulia, în cursul căreia 500 de delegaţi au aprobat retragerea parlamentarilor PNR din Parlament şi desprinderea de partidele din federaţie. S-a dezlănţuit o campanie violentă de ostilitate politică antiguvernamentală.

Alegerile organizate de liberali au adus Partidului Naţional o nouă înfrângere, în martie 1922. Această experienţă a impus ideea fuziunii PNR cu un partid din Vechiul Regat. O nouă uniune s-a făcut în luna noiembrie 1922 cu Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Fuziunea s-a perfectat în urma unor tratative purtate de Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Mihai Popovici şi Sever Dan cu Ion Cămărăşescu şi Gh. Derussi. Partidul Naţional Român şi-a mutat sediul central de la Cluj la Bucureşti. În conducerea sa au intrat politicieni cu vederi conservatoare, - Mihai Cantacuzino, Mihai Antonescu, Emil Lahovari, Gh. Mironescu şi Stelian Popescu -, iar o dată cu acesta din urmă ziarul "Universul", cu o puternica influenţă asupra opiniei publice, a devenit în bună măsură un purtător de cuvânt al PNR.

La începutul anului 1923, grupul Pelivan compus din politicieni basarabeni care părăsiseră Partidul Liberal a trecut în bloc la Partidul Naţional Român.

În 1925 a fost perfectată fuziunea cu partidul Naţionalist al Poporului, condus de Iorga şi Argetoianu, N. Iorga devenind al doilea preşedinte al PNR.

În perioada imediat postbelică Partidul Naţional Român s-a afirmat ca o principală forţa politică a opoziţiei, reuşind să trimită în parlament de fiecare dată un număr important de deputaţi şi să-şi menţină un număr constant de aderenţi politici.