Prima apropiere între Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc s-a produs în urma celor dintâi alegeri de după Marea Unire, din noiembrie 1919, în care voturile unui electorat încă neorientat nu au scos din urne un câştigător cu majoritate absolută. Ca urmare, ambele partide au constituit împreună cu Partidul Naţionalist-Democrat, partidul Democrat al Unirii din Bucovina şi Partidul Ţărănesc din Basarabia "Blocul parlamentar" care la 1 decembrie a format guvernul sub preşedinţia lui Al. Vaida Voievod. Respectivul guvern a fost obligat să demisioneze la 13 martie 1920. Colaborarea din această guvernare a creat o atmosferă favorabilă unificării, care a fost folosită ulterior de adepţii fuziunii.

În perioada guvernării lui Averescu, care a urmat (13 martie 1920 - 17 decembrie 1921), ambele partide s-au situat pe poziţii apropiate atât în parlament la dezbaterea legii agrare, cât şi faţă de evenimentele social-politice din ţară.

Între timp, prin înscrierea dr. N. Lupu şi a lui C. Stere, cu orientare de stânga, în Partidul Ţărănesc şi prin creşterea ponderii acestuia o dată cu fuziunea cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, negocierile dintre cele două partide s-au întrerupt.

La alegerile din 1 - 11 martie 1922, ambele partide au căzut de acord asupra unui cartel electoral, convenind să susţină o candidatură unică pe fiecare circumscripţie, a celei mai puternice formaţii.

Dupa alegerile (câştigate de liberali), ambele partide au întreprins o operă de organizare şi extindere:

• ţărăniştii şi-au constituit organizatia din Bucovina (11 iunie 1922);
• naţionalii au fuzionat cu Partidul Conservator-Democrat (20 noiembrie 1922) şi şi-au mutat sediul de la Cluj la Bucureşti;

În urma înţelegerii perfectate între Iuliu Maniu - Ion Mihalache şi dr. N. Lupu (la 3 martie 1923), partidele şi-au coordonat acţiunile în Parlament, în special pentru combaterea proiectului de Constituţie susţinut de liberali. În politica economică au stabilit principiul colaborării cu capitalul străin (formula "porţilor deschise") şi al democratizării capitalului.

La 10 februarie 1924, partidul Ţărănesc a propus, într-o scrisoare adresată partidelor de opoziţie, crearea unui front unic.

Partidul Naţional a acceptat (13 februarie 1924) "cu vie satisfacţie propunerea".

La 1 iunie 1924, "Aurora" - oficiosul Partidului Ţărănesc - a anunţat ca delegaţia Permanentă a Partidului Ţărănesc, "găsind că principiile asupra cărora s-a convenit (în discuţiile purtate între Vasile Goldiş, Iuliu Maniu şi Constantin Stere, în a doua jumătate a lunii mai - n.n.) sunt potrivite pentru o bază de înţelegere între cele două partide", a stabilit să înceapă contacte oficiale.

Discuţiile oficiale au fost purtate în două etape:

• Mihai Popovici - Virgil Madgearu;
• Iuliu Maniu - Ion Mihalache;

S-a convenit un acord de fuziune (programul în 10 puncte) în baza următoarelor principii: garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, apărarea ţărănimii contra exploatării, dezvoltarea industriei alimentare, atragerea capitalului străin, ameliorarea condiţiilor de viaţă ale clasei muncitoare, cooperare internaţională.

Dorind intens perfectarea unirii, Partidul Ţărănesc a fost de acord cu paritatea în conducere (cate 6 reprezentanţi) şi cu preşedintia lui Iuliu Maniu.

Naţionalii au cerut ca C. Stere sa nu fie desemnat în conducerea provizorie a Partidului Ţărănesc pentru a evita ca vulnerabilitatea acestuia să se răsfrângă asupra partidului.

După cum se ştie, C. Stere sprijinise în timpul războiului o alianţă cu Germania, socotind nefirească alianţa cu Rusia, care ocupa Basarabia şi unde proceda la o intensă şi eficientă deznaţionalizare. Din această pricină, în pofida excepţionalei sale personalităţi şi a meritelor avute în unirea Basarabiei cu patria-mama (27 martie 1918), C. Stere era socotit de oamenii politici naţionalişti - de la liberali la Iorga şi de la Averescu la A.C. Cuza - un "trădător". Cu toate acestea, sprijinul necondiţionat şi statornic pe care i-l dădea electoratul basarabean şi, mai apoi, I. Mihalache şi partidul său, l-a menţinut în prim-planul vieţii politice imediat postbelice.

În ziua de 12 iunie 1924 s-au întrunit separat atât Comitetul Executiv Central al Partidului Ţărănesc cât şi Comitetul Central al Partidului Naţional, ambele fiind de acord cu fuziunea.

La 15-16 iunie, la Chişinău, congresul organizaţiei din Basarabia a Partidului Ţărănesc s-a solidarizat cu Stere, iar moţiunea votată cu această ocazie a fost însuşită şi de Comitetul Central al Partidului Ţărănesc, la 21 iunie.

În ziua următoare s-au desfăşurat cele două congrese:

• Congresul Partidului Naţional Roman a aprobat fuziunea în principiu şi a autorizat Comitetul Central să o încheie în cazul în care Partidul Ţărănesc renunţă la susţinerea lui C. Stere.
• La Congresul Partidului Ţărănesc, I. Mihalache a propus să se treacă la contopirea organizaţiilor locale, urmând ca alegerea conducerii să se facă de către Congresul Partidului Naţional Ţărănesc fuzionat. C. Stere şi-a oferit demisia, dar dr. N. Lupu şi Pan Halippa nu au acceptat despărţirea de Stere.

Un schimb de scrisori între Ion Mihalache şi Iuliu Maniu nu a reuşit să împace spiritele, aşa încât (1 iulie 1924) Ion Mihalache regreta nerealizarea fuziunii, "cu durerea aceluia care şi-a pus tot sufletul şi toate puterile în speranţa realizării unei opere pe care o văd zdruncinată".

Hotărârea Comitetului Central şi a parlamentarilor Partidului Naţional Roman din 13 iulie 1924 lasă poarta deschisă fuziunii pe viitor şi adoptă ca parte esenţială a programului propriu cele 10 puncte ale fuziunii.

Unele modificări operate în programul Partidului Ţărănesc în octombrie 1924 au diminuat diferenţele de opinii dintre cele două partide. A intervenit însă fuziunea dintre Partidul Naţional şi Partidul Naţionalist al Poporului, condus de N. Iorga şi C. Argetoianu, ratificată la 8 martie 1925, care a ridicat noi piedici în calea unirii forţelor.

Un nou cartel al opozitiei încheiat cu prilejul alegerilor pentru camerele agricole din august 1925 a relevat avantajele unirii: 41 de mandate judeţene faţă de 26 ale liberalilor şi 6 ale Partidului Poporului.

S-a elaborat şi un acord de guvernare, spre sfârşitul anului 1925, care prevedea acordarea de garanţii pentru capitalul străin, încurajarea iniţiativei particulare, descurajarea industriilor "artificiale", stabilizarea monetară, rezolvarea diferendelor cu privire la aplicarea legii agrare, viaţă parlamentară normală.

Acordul a fost perfectat la sfârşitul lui ianuarie 1926 sub presiunea apropierii alegerilor comunale organizate de liberali (18-19 februarie 1926).

Victoria la limită a liberalilor în alegerile comunale şi apropierea terminarii mandatului acestora au determinat demisia guvernului liberal (27 martie 1926), după elaborarea unei legi electorale viu criticată de opoziţie, deoarece prevedea o primă electorală pentru partidul care obţinea majoritatea relativă de peste 40% din voturi.

În pofida aşteptărilor opoziţiei, regele Ferdinand a investit cu mandatul de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Alexandru Averescu. Datorită faptului că trei fruntaşi ai PNR - Vasile Goldiş, Ioan Lupaş şi Ion Lapedatu - au acceptat să între în noul guvern fără aprobarea propriului partid, aceştia au fost excluşi din PNR Totodată, au demisionat foştii conservatori-democraţi Stelian Popescu, Gheorghe Derussi, Vasile Demetrescu Brăila şi Constantin Xeni.

N. Iorga a exercitat presiuni asupra lui Iuliu Maniu să renunţe la conducerea partidului, astfel ca el, N. Iorga să rămână singur în aceasta funcţie, cerere refuzată de "Comitetul celor 100".

În acest context s-a născut gruparea "chemariştilor", pentru susţinerea lui Iuliu Maniu, la chemarea lui Viorel Tilea, Emil Pop, I. Martalogu s.a. sub îndemnul lui Al. Vaida-Voievod.

În aceste împrejurări, conducerile Partidului Ţărănesc şi a Partidului Naţional au ajuns la concluzia ca nu au altă cale de urmat decât în direcţia unificării.

Într-un congres extraordinar ţinut la 18 aprilie 1926, Partidul Naţional a adoptat "un călduros apel" adresat Partidului Ţărănesc pentru fuziune sau încheierea unui cartel electoral.

Constantin Stere, ridicându-se deasupra ambiţiilor personale şi renuntând la susţinerea convingerilor politice radicale, s-a alăturat lui Virgil Madgearu şi s-a pronunţat pentru unirea cu Partidul Naţional Roman.

Delegaţia permanentă a Partidului Ţărănesc a hotărât (24 aprilie 1926) începerea urgentă a tratativelor pentru încheierea unui cartel electoral şi a amânat discuţiile în vederea fuziunii, acceptată în principiu, după alegeri. În preambulul cartelului electoral se menţiona că fuziunea a rămas "o problemă a viitorului dorit apropiat".

În alegeri (mai 1926), Blocul Naţional Ţărănesc a obţinut 27,72% din voturi şi 69 mandate, liberalii 7,34% şi 16 mandate, Liga Apărării Naţional Creştine 4,76% şi 10 mandate, faţă de Partidul Poporului (de guvernământ) 52,09% cu 292 mandate. Mandatele obţinute de "Bloc" aparţineau 38 ţărăniştilor şi 31 naţionalilor.

Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc a apreciat în şedinţa din 10-11 iulie 1926 că este momentul ca fuziunea propusă de Partidul Naţional să fie realizată.

La 12 iulie 1926, Ion Mihalache a făcut cunoscută această hotărâre lui Iuliu Maniu, cu care a început tratativele încheiate printr-un acord deplin.

Organizaţiile provinciale urmau să fie conduse de comitete care aveau în fruntea lor lideri naţionali în Transilvania şi Banat, ţărănişti în Basarabia şi Vechiul Regat, iar în Bucovina, provizoriu, pe Al. Vaida şi Teofil Sauciuc-Saveanu.

Organizaţiile judeţene urmau să-şi decidă singure conducerea şi numai în caz de neînţelegere să se recurgă la arbitrajul unei comisii mixte.

În ziua de 26 septembrie 1926, Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional şi Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc au aprobat în şedinte separate unificarea. Ostili fuziunii, N. Iorga, în 28 septembrie, şi C. Argetoianu, în 6 octombrie, s-au retras din partid.

La 10 octombrie, s-au ţinut în Bucuresti congresele partidelor, Naţional, în sala "Transilvania", respectiv Ţărănesc, în sala "Amiciţia".

Ambele congrese au ratificat în unanimitate fuziunea.

Situat când la stânga, când la dreapta de comentatorii politici în funcţie de unghiul în care ei înşişi se situau, Partidul Naţional Ţărănesc are covârşitorul merit că într-o perioadă de mari frământări sociale, menţinându-se pe poziţii ferme, a reuşit să polarizeze cea mai mare parte a tendinţelor populare, atrăgându-le pe calea echilibrului social şi asigurând stabilitatea ţării.

Imediat după fuziune a fost însuşit Programul noului partid creat.

La un an după constituire, Partidul Naţional Ţărănesc s-a afirmat pe plan internaţional prin aderarea la Biroul Internaţional Agrar (cu sediul la Praga), ca urmare a răspunsului afirmativ al Comitetului de Direcţie al Partidului (21 noiembrie 1927) la invitaţia semnată de Antonin Svehla, primul ministru al Cehoslovaciei şi de Charles Mecir. Mihail Ghelmegeanu a fost desemnat reprezentant al PNŢ în relaţiile cu această organizaţie.