Sistemul ticăloşit nu trage cu praştia după bătrâni, ci fură în mod organizat banul public. De fapt, sintagma defineşte oligarhia care s-a articulat, cu iuţeala fulgerului, imediat după prăbuşirea comunismului, din doi părinţi odioşi: partidul comunist şi Securitatea care l-a ţinut la putere. Carne din carnea lor, sânge din sângele lor, spirit din spiritul lor, oligarhii noştri nu puteau să aibă alte apucături decât cele moştenite în virtutea unei eredităţi atât de încărcate. Serviciile succesoare fostei Securităţi i-au asigurat infrastructura, iar când afirm acest lucru nu mă refer doar la ofiţerii activi, ci - în egală măsură - şi la cei acoperiţi.

Articol apărut în FOAIA TRANSILVANĂ din data de 13 septembrie 2007

Vacanţa s-a sfârşit! Back in business! Semnalul a fost dat de o tranzacţie răsunătoare: Dinu Patriciu a vândut 75% din acţiunile grupului Rompetrol Holding pentru suma de 2,7 miliarde dolari, ceea ce înseamnă că valoarea de piaţă a întregului grup este de 3,6 miliarde dolari.

Articol apărut în FOAIA TRANSILVANĂ din data de 23 august 2007

Economia naţională este în pericol! Începe să se audă zăngănitul „armelor" care pot pune capăt unei perioade de creştere destul de îndelungată pentru a provoca euforia guvernanţilor. Or, se ştie, euforia adoarme vigilenţa şi întunecă raţiunea; iar somnul raţiunii...

Pericolul nu vine de la dl Geoană, care, exact ca Emil Constantinescu pe vremuri, pentru a părea mai bărbat, a studiat limbajul gesturilor şi-şi drege glasul înainte de a căsca gura. Pericolul vine din America.

Articol publicat la 30 noiembrie 2006 în revista FOAIA TRANSILVANĂ şi în ziarul BURSA din 13 februarie 2007

La consumurile actuale, România are nevoie de 10 milioane tone de ţiţei şi de 18 miliarde metri cubi gaze naturale pe an. Producţia internă nu asigură decât aproximativ 6 milioane tone de ţiţei şi 12 miliarde mc gaze naturale. ROMGAZ furnizează jumătate din necesarul de gaze, în timp ce ţiţeiul şi restul de gaze provin de la PETROM şi din import. PETROM are o poziţie de control într-o ramură strategică a economiei, cu implicaţii în privinţa securităţii naţionale. România nu ar fi obţinut statutul de economie de piaţă funcţională şi nu ar fi fost acceptată în Uniunea Europeană dacă nu ar fi privatizat băncile, PETROM şi distribuţiile de energie electrică şi gaz. Dar nimeni nu ne-a obligat să acceptăm termeni păgubitori pentru ţară şi pentru cetăţenii ei. Prin clauzele contractului de privatizare a PETROM, România a renunţat pentru 30 de ani la controlul unei părţi importante din resursele sale naturale.

Articol publicat la 1 februarie 2007 în revista FOAIA TRANSILVANĂ

Când se referea la sistemul capitalist, propaganda comunistă opera cu clişee impresionante pentru cei mulţi şi neavizaţi. Cele mai frecvent folosite erau trei: „imperialism”, „şomaj” şi „faliment”. După o prelungită şi chinuitoare tranziţie de la economia centralizată de stat la o economie care a căpătat statutul de economie de piaţă funcţională, putem încerca o reevaluare a clişeelor comuniste.

În lumea de azi, marile puteri sunt mai întâi de toate puteri economice. Bătăliile propriu zise se poartă în aer, ori chiar şi mai sus, în cosmos, iar forţa militară nu mai este dependentă de numărul de soldaţi, ci de nivelul tehnologic. Din fericire, armele sofisticate sunt folosite destul de rar, rolul lor fiind mai degrabă unul de descurajare. Astăzi nu se mai ocupă teritorii, ci se câştigă pieţe. Cele mai cunoscute „trupe de ocupaţie” sunt companiile multinaţionale, indicate de propagandiştii regimului de dureroasă amintire ca fiind „imperialiste”. Este adevărat că ceea ce le mână pe ele în „luptă” atunci când investesc în străinătate este profitul, dar avantajele sunt evidente şi pentru ţara gazdă. Tranziţia ne-ar fi fost mai scurtă şi nivelul de trai mai ridicat, dacă ar fi venit mai repede şi mai multe companii multinaţionale în România. Am fi avut, ca şi ungurii ori cehii, mai multe locuri de muncă şi mai bine plătite; dar semnalul politic dat multă vreme de noi a fost că „nu ne vindem ţara”, ca să o putem fura...

Articol publicat la 25 ianuarie 2007 în revista FOAIA TRANSILVANĂ

Subiectul zilei este scandalul bileţelului. În „tânără şi originala noastră democraţie”, unde critica guvernării este făcută de preşedinte, opoziţia, rămasă din cauza lui fără obiectul muncii, îşi recapătă glasul şi iniţiază procedura de revocare a uzurpatorului său, Traian Băsescu. Scandalul tulbură momentul integrării României în Uniunea Europeană şi - ca întotdeauna în astfel de momente - apele învolburate scot la suprafaţă politicieni care se simt bine în ele: Nicolae Văcăroiu se declară gata să preia atribuţiile prezidenţiale. M-am crucit, pentru că nu cred că sunt mulţi oameni care să fi făcut mai mult rău şi mai mari pagube acestei ţări, decât Nicolae Văcăroiu, cel veşnic...

Politruc cu vechi state de servicii, Nicolae Văcăroiu s-a format în Comitetul de Stat al Planificării, care era centrul de comandă a hipercentralizatei şi ineficientei economii comuniste. Mentalitatea sa pare definitiv marcată de respectiva experienţă. În 1992, când Ion Iliescu l-a prezentat naţiunii prin intermediul televiziunii publice, era un ilustru necunoscut. Pentru toată lumea a fost însă limpede că, după experienţa cu Petre Roman, Iliescu „şi-a pus omul” în primul rând după criteriul obedienţei, unicul capitol în care Văcăroiu a excelat. Preşedintele i-a asigurat suportul politic şi parlamentar şi au început să guverneze. Pentru ceea ce s-a întâmplat în economia românească între 1992 şi 1996 sunt responsabili împreună, dar vinovat este doar instrumentul, respectiv executantul, premierul Nicolae Văcăroiu.

România consumă mai mult decât produce, iar aceasta se întâmplă de mulţi ani, de fapt de la prăbuşirea dictaturii comuniste. Poate părea paradoxal, mai ales într-o ţară ai cărei cetăţeni nu au un nivel de trai satisfăcător, nici în valoare absolută şi nici comparativ cu standardele europene. Începând cu anul 1990, bilanţurile de sfârşit de an se închid în roşu, iar diferenţele se acoperă prin credite.

Articol publicat la 23 noiembrie 2006 în revista FOAIA TRANSILVANĂ

Deşi nu sunt economist, am acceptat propunerea de a colabora regulat la pagina economică a FOII TRANSILVANE pentru că, în virtutea unei experienţe personale, am înţeles determinanta politică a deciziei economice, ştiu cum funcţionează mecanismele care guvernează economia românească şi cred că este bine ca „fenomenul” să fie înţeles de cât mai mulţi.

Când cetăţenii unui stat democratic încearcă să-şi amelioreze circumstanţele activităţii lor economice şi, până la urmă, condiţia materială, ei sunt nevoiţi să apeleze la pârghia politică. Vor reuşi sau nu să-şi atingă scopul, în măsura în care vor alege corect politici/programe. Din păcate, de prea multe ori şi în prea mare măsură, în perioadele electorale, atenţia românilor a fost în mod deliberat deturnată spre false probleme, astfel încât, deşi au ales de trei ori „schimbarea”, au fost de fiecare dată rapid dezamăgiţi.